ceausescu, în sfârsit rãzbunat.*
(* titlu apãrut în presa europeanã, sursa: RFI)
Spãlãm soselele cu sampon si punem flori pe mãrgini ca pentru Ceausescu ca sã zicã Bush: "O, ce tarã minunatã! si ce guvern destoinic!" Parcã simt lipsa maselor de cetãteni care sã strige aliniati pe trotuare: Bush–Bã-ses-cu! Bush–Bã-ses-cu!, nu sã fie izgoniti pietonii de cãtre jandarmi pânã în Parcul Herãstrãu. Dar puteam si sã rãsturnãm câteva tomberoane si sã dãm drumul maidanezilor si cersetorilor în fiecare intersectie prin care trece convoiul prezidential, câtã vreme trimitem carne de minã în Afganistan, dl. Bush tot "O, ce tarã minunatã!" va zice. Iar Casa Poporului e a doua clãdire ca mãrime din lume dupã Pentagon. Si punct. Atât au comunicat înaltilor oaspeti, cu vie satisfactie si justificatã mândrie, conducãtorii României.
Înaltii oaspeti se plimbã prin sãlile imense, mai un cocteil, mai o gustare, dau din cap, se minuneazã, spun gânditori „Ceaucescu...” si summiteazã mai departe. Presa occidentalã, care umblã de obicei în România prin cãmine de handicapati si sate tigãnesti, care intervieveazã aurolaci si personaje excentrice, nu manifestã nici un fel de curiozitate pentru istoria Casei Poporului. N-a fãcut nimeni vreun reportaj despre cum a fost ridicatã megaconstructia, care sã fie prezentat participantilor la summit.
Dupã 1989 s-a vorbit la un moment dat despre dinamitarea Casei Poporului, consideratã un monstru. O prostie, fireste. De vreme ce exista, colosul trebuia folosit. În aproape douã decenii de la Revolutie, România n-a reusit sã construiascã ceva care sã înlocuiascã palatul lui Ceausescu si nu va reusi nici în urmãtoarele. Dar deasupra intrãrii principale în Casa Poporului ar fi trebuit sã existe niste rânduri sãpate cu litere rosii de jumãtate de metru în românã si cel putin o limbã de circulatie pentru înaltii oaspeti.
Niste rânduri care sã pomeneascã toate nenorocirile si vietile îngropate la temelia Casei. Muncitorii si soldatii morti în munca în asalt, femeile care îsi smulgeau pãrul din cap în vreme ce buldozerul le dãrâma casa, oamenii strãmutati care au murit de inimã rea, bisericile zburãtãcite sau rase de pe fata pãmântului, românii care au cimentat cu foamea si frigul îndurate fiecare cãrãmidã. Sau mãcar sã se fi distribuit niste pliante cu toate acestea, ca sã stim exact cum stãm si unde summitãm.
Altfel, nu pot sã nu mã gândesc cã summitul NATO de la Bucuresti s-ar fi putut desfãsura si cu Ceausescu la putere, prezentat, la 90 de ani, ca seful de stat cel mai longeviv în functie din lume. Si punct.
(Cristian Tudor Popescu | "Gândul" | 02 aprilie 2008)
VIDEO: Inaugurarea oficialã a lucrãrilor la "Casa Republicii" (în fapt, prima cupã de beton se turnase cu un an înainte iar demolarea zonei Uranus si Piata Unirii începuse încã din 1980). Acesta este numele înscris pe pergamentul semnat de cãtre Nicolae Ceausescu si îngropat pentru posteritate în betonul de la temelia colosului. Numele de "Casa Poporului" este de origine "popularã", Ceausescu nu l-a utilizat niciodatã. În 1997, odatã cu mutarea Camerei Deputatilor acolo, Casa Poporului este re-botezatã devinind astfel "Palatul Parlamentului". Va urma mutarea Senatului în Palat opt ani mai târziu. Clãdirea, asa cum aratã acum, este departe de cum ar fi trebuit sã arate conform proiectului din 1984 al Ancãi Petrescu, arhitectul-sef. Din diverse motive (dorintele si mofturile dictatorului, economia severã de resurse din anii 1986-1989, Revolutia, sistarea lucrãrilor în 1990, reproiectãrile ulterioare din anii '90 etc.) dimensiunile de deasupra solului ale colosului au fost reduse la aproape douã treimi din cât trebuiau sã fie. La sfârsitul filmului se poate vedea macheta finalã a "mãretului" proiect.
