televiziunile românesti si moartea patriarhului
Dumnealui a decedat.
Manã cereascã pentru televiziunile românesti! Dupã canicula catastrofalã, chiar apocalipticã, de zilele trecute în care au defilat pe micile ecrane cadavre de diabetici si hipertensivi (din pãcate numai treizeci la numãr, ungurii fiind mai norocosi cu cei cinci sute de morti ai lor) iatã cã avem parte de un eveniment mai misto', însotit (cum altfel?) de un cadavru nou-nout. Dar ce cadavru!
Iar televiziunile românesti nu s-au dezmintit nici de data aceasta. În ciuda boicotului meu, mi-a fost imposibil sã nu mã împiedic pe undeva prin oras de vreun televizor pe al cãrui ecran sã nu curgã vreo imagine sau informatie referitoare la acest trist eveniment.
Dar mai trist decât evenimentul în sine este relatarea evenimentului într-un stil senzationist, fãra pic de respect cuvenit demnitãtii Patriarhului, stil alãturat comportamentului la limita mitocãniei a reporterilor.
Din pãcate, într-o societate în care tutuiala si trasu' de buric cu oricine e o adevãratã religie, iar distantele între clase (nu sociale, ci mai degrabã valorice) sunt reduse la "minus zero" (citat de la un celebru reporter de televiziune de pe Dâmbovita), chiar si Patriarhu' poate fi "tu" sau, dacã nu e de fatã ori "a decedat", poate fi "dânsul". Mã rog, hai sã fim totusi politicosi, cã deh! omu' avea totusi o vârstã asa cã putem sã-i spunem "dumnealui".
Este foarte trist faptul cã nu stim sã ne purtãm în astfel de momente. De fapt nu stim sã ne purtãm în niciun moment. Oricât de controversat a fost, Patriarhul Teoctist nu poate fi nicicând "dânsul" sau "dumnealui" asa cum a sunat în gurile reporterilor oligofreni prezenti în fata spitalului Fundeni, de exemplu. Iar curiozitatea morbidã ("de ce a murit?") sau idioatã ("ar fi putut supravetui dacã nu avea 92 de ani?") sau concluziile pripite si de-a dreptul stupide ("aa..., deci operatia nu a reusit!") m-au întristat profund.
Nu sunt un fan al Patriarhului Teoctist. Nu sunt nici mãcar un om religios. Sunt doar un simplu laic care crede în protocoale si ceremonial. Oamenii nu pot trãi fãrã protocoale si ceremonii. Poate nu este doar o coincidentã faptul cã societãtile cele mai "civilizate" au fost pânã nu demult sau chiar mai sunt si astãzi monarhii. Iar republicile care au mostenit monarhii au mostenit deasemnea, în chip firesc, protocoalele si ceremonialul regal.
De aceea este de la sine înteles pentru cetãtenii acelor republici sau monarhii cã unele lucruri pur si simplu se fac iar altele nu. Nu te tragi de buric cu Regina Elisabeta a II-a. Nu te tragi de sireturi cu Papa Benedict al XVI-lea. Nu te tutuiesti cu Jacques Chirac... Toate aceste interactiuni se desfãsoarã conform unor protocoale. Nu e un act de ploconealã sau înjosire sã te adresezi unui monarh cu "majestatea voastrã" sau unui presedinte de Republicã cu "excelenta voastrã", ci este un act de respect fatã de tine însuti în primul rând. Nu trebuie sã-l iubesti pe rege, pe presedinte sau pe patriarh. Trebuie doar sã-i respecti institutia.
În cazul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, protocolul cere sã te adresezi cu "Prea Fericitul". Problema este cã în acest caz protocolul nu are cui sã-i cearã, românul fiind mai degrabã mitocan decât respectuos. Iar între imaginea cu Prea Fericitul asezat pe tronul Patriarhal si imaginea cu Prea Fericitul asezat pe catafalc românul, bine-credincios dealtfel, o va prefera pe cea din urmã.
Si aici întervin formatorii si transmitãtorii de opinie care sunt televiziunile. Însã, în loc sã educe poporul telespectator prin imagine si sunet, televiziunile românesti transmit moartea Patriarhului în chip de telenovelã senzationalã.
As ruga conducerile tuturor televiziunilor românesti avide dupã cadavre (fie de hipertensivi, diabetici, muzicieni, actori sau chiar si de patriarh) sã mai caute prin arhive sau pe YouTube. Să se uite si, mai ales! sã învete cum sã se poarte în astfel de momente. Sã se uite la televiziunile britanice în momentele dispartiei Printesei Diana sau a Reginei mamã (în Regatul Unit, monarhul este capul bisericii anglicane), la televiziunile italiene (dar nu numai) în momentul disparitiei Papei Ioan Paul al II-lea, la televiziunile franceze în momentul diparitiei abatelui Pierre... si exemplele ar putea continua.
Dar sunt convins cã as ruga în van. Pentru televiziunile din România ziua cea mai tristã nu va fi ziua funeraliilor ci ziua imediat urmãtoare: cu ce vor mai umple ecranele a doua zi dupã funeralii?
Televiziuni din România, nu disperati! Florian Pittis e în stare gravã (a se citi "pe moarte"). Toate carele de reportaj fugutza la Institutul Oncologic Fundeni sã nu ratati cadavrul LIVE.
