sâmbătă, 11 februarie 2012

jos acta, sus furtu'



ACTA, în teorie, are intenții bune. Dar, se știe, drumul spre Iad e pavat cu intenții bune. Și ACTA, în forma actuală, este drumul rapid și sigur spre Iad. Doar că...



Am participat și eu la o treime din manifestația anti-ACTA din această seară...

sunt un pui de dizident, 
vreau să folosesc torrent !

...ultima treime. De la opt la zece.

noi nu vrem abonament
pe youtube și pe torrent !

Nu sunt ipocrit. Și mie-mi mai alunecă, din când în când, piciorul pe torrenți. Dar sunt pe deplin conștient că ceea ce fac este ilegal. Iar dacă, într-o bună zi, în urma nesăbuinței mele voi fi acuzat de furt, fiți siguri că nu voi urla în sala tribunalului...

jos cenzura !

Eu nu am ieșit în Piața Universității să apăr filmele și muzica de pe torrenți. Dar asta a fost senzația cu care am plecat acasă. Senzația că sunt un apărător încrâncenat al unor mai vechi ocupanți ai aceleași Piețe. Pentru cei care nu știu, acum nici zece ani în urmă, zona Fântânii din Piața Universității (adică chiar același spațiu ocupat acum de manifestanții anti-ACTA) era Raiul pe Pământ al pirateriei audio-video-software, plin ochi! de tarabe burdușite cu CD-uri și DVD-uri cu conținut piratat.

Nu îmi pare rău că am ieșit în Piață. Altfel nu aș fi aflat că mulți, fooooaarte mulți activiști anti-ACTA habar n-au ce mama mă-sii e ACTA asta! Că habar n-au... treacă-meargă. Dar că amestecă haotic și bizar dreptul la „privacy” și legalitate (așa cum am comentat în postarea anterioară) cu dreptul de a fura nestingerit empetreiuri și emkaveuri, plus soft-uri și jocuri pe calculator... Uh, asta mă înfioară!

Ah, scuze... liberul acces la torrenți cu conținut piratat nu este furt, este „liberă informație”, iar orice îngrădire înseamnă „cenzură” și încălcare la „exprimare liberă”. Căci, nu-i așa? la urma urmei, eu nu fac altceva decât să iau ce mi se oferă, moca, liber pe Internet, așa că care-i problema? Păi problema este perfect similară cu cumpăratul unui iPhone de la „băiețașii” din Obor, moca (adică cu doar 3...4 milioane). Original. Dar furat. Și eu știu că-i furat, că doar n-am coborât aseară din copac. Dar nu-mi pasă. La urma urmei nu fac decât să cumpăr liber și neîngrădit, nu comit nimic ilegal, nu sunt infractor. Alții sunt. Tot alții sunt și fraierii furați. Nu eu. Așa că mi se fâlfâie. Dar cu siguranță nu mi s-ar mai fâlfâi dacă eu aș fi fraierul furat...

68%
este rata pirateriei software în România,
situându-ne pe un „onorabil” loc
44
între națiunile cele mai „furăcioase” ale lumii.

Spun „onorabil” pentru că, de exemplu, vecinii noștri stau mai bine: Republica Moldova, pe locul 2 (doi!), cu 92% și Ucraina, pe locul 16, cu 83%. Iar „frații noștrii” nu sunt peste Prut, ci peste Dunăre: Bulgaria are aceeași rată a pirateriei și ocupă același loc cu România. Ungaria stă ceva mai prost, doar un rușinos loc 82, cu numai 42%.

Lăsând gluma la o parte, față de media mondială a pirateriei software de 59,9%,  rata „românească” de 68% este chiar onorabilă.

Este adevărat că trăim într-o lume nebună. Spuneam în postarea anterioară că ACTA vrea să conserve incapacitatea și lenea marilor corporații în a-și adapta businessul noilor media. Căci, paradoxal, chiar însăși companiile producătoare de astfel de programe au o enormă contribuție la piratarea propriilor produse. Un „soft” poate lejer să coste cât un avans la un credit pentru casă. Ceea ce împinge pe mulți „home useri” dacă nu la piratare sau furt, atunci cel puțin la tot felul de tertipuri cu versiunile „trial”. Eu, unul, recunosc că, dacă nu aș fi utilizat la începuturile carierei mele programe piratate, în scop didactic (adică să învăț) acum aș fi avut o înfloritoare carieră în vânzarea de hamburgeri la McDonalds sau de copănele picante la KFC, la atât mi-ar fi fost utile minunatele studii universitare. Căci Facultatea pe care „am făcut-o” a fost vai de capu' ei, și la dotare, și (mai ales) la mentalitate.



Teoretic, lucrurile ar trebui să fie pe cât de clare, pe atât de simple: ai bani, cumperi; n-ai bani, nașpa... nu cumperi. Doar că practica, nu-i așa? ne omoară.

Un pachet Adobe CS costă în România, de exemplu, între 10.500 și 16.000 de lei, în timp ce salariul minim pe economie este de... 700 de lei. Același pachet Adobe CS costă în Franța, de exemplu, între 2.700 și 3.700 de euro, în timp ce salariul minim pe economie (SMIC) este de... 1.398 de euro. Întrebarea ar fi: oare Adobe, de exemplu, nu are o problemă în a-și adapta oferta pieții? Industria muzicală, de exemplu, s-a adaptat pieții din România: astfel, pe rafturile magazinelor, găsim din ce în ce mai multe CD-uri audio originale cu mențiunea „Only for sale in Romania”. Deci, se poate?

Poate v-am stresat cam mult cu „de exemplu”-rile de mai înainte. Dar cum aș putea să descriu mai bine situația? Altfel, e foarte ușor să împarțim lumea în buni și răi, în drepți și hoți, în alb și negru. Dar ce facem cu griurile...?

Nu pot să sper decât ca toată vânzoleala isterică din jurul ACTA să mai schimbe lucrurile în industria software. Și nu mă refer la umplerea pușcăriilor cu „pirați”.


miercuri, 8 februarie 2012

la loi c'est moi !


legea sunt eu !

...parafrază la celebrul „L'état c'est moi!” al Regelui Soare. Mă rog, istoricii din „hexagon” spun că Ludovic al XIV-lea n-ar fi zis niciodată așa ceva, iar de vină pentru toată povestea asta e folclorul. Oricum, acum e imposibil în a mai repara ceva.

Dar nu depre Ludovic este acest post, ci despre ACTA.



Toată lumea (atât cât am reușit să văd prin articole de presă, bloguri sau forumuri) s-a inflamat asupra restrângerii dreptului de utilizare liberă a Internetului sau chiar suspendarea liberei exprimări etc. etc. Hmm... sunt și nu sunt de acord. În primul rând, ACTA se referă la toate bunurile comerciale contrafăcute (altfel spus, de la ciorapi la tancuri). Inclusiv filmele, muzica și software-urile piratate. Și cum aceastea din urmă au, mai nou, ca mediu propice de propagare internetul, ACTA „bagă” și câteva ziceri referitoare la internet. Eh... și aici a explodat lumea.

Am văzut, undeva pe net, un înflăcărat apărător al ACTA care aducea ca argument „sursă: YouTube”, unde oricine poate încărca după bunul plac orice material audio-video, fără să de socoteală nimănui, și că chestia asta trebuie să înceteze. Pentru cei care nu știu, YouTube are o politică destul de „fair” privind drepturile de autor, astfel, orice persoană lezată (moral sau comercial) se poate adresa către YouTube iar clipul cu pricina este imediat șters. Plus că, conform legislației actuale în vigoare, userul YouTube care încalcă legea poate fi acționat în judecată, iar YouTube este obligat să ofere organelor de anchetă toate datele necesare. Evident, în baza unui mandat emis de un procuror antifraudă și aprobat de un judecător.

Dar ACTA nu vrea asta. ACTA va omite calea legală, fiind însăși legea.

video sharing
is not free use!
is free viewing only.



Culmea e că actuala lege română privind drepturile de autor, de exemplu, interzice utilizarea halandala de către toate canalele de televiziune a mult prea-înrădăcinatului concept „sursă: YouTube”. Un clip cu Toma Caragiu difuzat pe ecranele tv românești cu eticheta „sursă: YouTube” este ilegal. Iar YouTube nu are de unde să știe că acel clip contravine Copyright-ului în lipsa unei notificări. Faptul că nu există procese în instanță și condamnări pentru încălcarea legii... nu e vina legii.

Dreptul de autor e sfânt pentru mine. Și eu sunt „autor” conform legislației. Și fac tot posibilul să respect legislația. Dar ACTA nu e despre asta, ci despre impotența și comoditatea marilor corporații în a utiliza instrumentele legale actuale, și incapacitatea (sau lenea) în a-și adapta businessul noilor media. Căci ACTA mută accentul noțiunii de „infractor” dinspre cei care într-adevăr piratează, conform actualelor legi și care, ca să vezi! sunt mai inteligenți (și mai greu de urmărit și tras la răspundere penală și comercială) spre utilizatorii de acasă, că-s mai fraieri.

Problema mea cu ACTA (căci nu pot vorbi în numele altora) nu este legată de drepturile de autor, ci de faptul că potrivit ACTA, eu, utilizator, voi putea fi pândit, urmărit, analizat, ascultat, scotocit doar pentru că „se presupune” (am citat din ACTA) că aș folosi conexiunea la internet în scopuri ilegale. Cu alte cuvinte, sunt considerat infractor înainte ca eu să fi comis vreo infracțiune. Și, atenție, toate acestea nu de către Statul român (Poliția economică și Direcția Antifraudă din Parchetul General) ci de către un particular căruia i se năzare că l-aș prejudicia cumva. Și el, particularul, pe care nu-l cunosc și nu-i cunosc intențiile, va putea să obțină absolut toate informațiile despre mine (nume, adresă, carte de identitate, CNP, întreaga activitate pe net cu adresele accesate, IP-uri, data și ora accesării, durata, adresele de mail, atașamentele mailurilor etc.), fără să mai apeleze la lege (printr-o „plângere penală”), ci doar în baza unei cereri „suficiente din punct de vedere juridic” (am citat, iarăși, din ACTA).

E bine așa?... Mă întreb, ce se va întâmpla cu întreaga bază de date personale, ale mele, obținută de către particularul care „a presupus” că sunt infractor, dar s-a înșelat. O va distruge? O va păstra pentru „în caz că”? Ce facem, revenim la „dosarele de informator”? Sau, probabil că acum se vor numi „dosare informatice”…

Nu sunt naiv să cred că activitatea mea pe net nu se află, oricum, salvată pe serverele provider-ului meu de Internet, într-un „log file”. Doar că nimeni nu-și bate capul să le arhiveze frumos într-un dosar, cu numele și poza mea pe copertă, plus alte „informații relevante” (conform ACTA), ca posibil „contravenient presupus”. Pleonasm? Deloc.

Mai mult, ACTA nu face nicio diferență între un „contravenient presupus” (adică asupra căruia planează semne de întrebare) și un „contravenient real” (adică a cărui faptă ilegală a fost deja probată). Asta îmi aduce aminte de practicile Miliției române care spunea că, dacă ai ajuns la ei, n-ai ajuns degeaba, sigur ai făcut tu ceva.

ACTA, art.11 „(...) în cadrul procedurilor judiciare civile privind aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală, autoritățile sale judiciare să aibă autoritatea, la cererea justificată a titularului dreptului, să ordone contravenientului real sau, eventual, contravenientului presupus, să furnizeze titularului dreptului sau autorităților judiciare, cel puțin în scopul colectării de dovezi, informaii relevante, astfel cum se prevede în actele cu putere de lege și normele administrative aplicabile, pe care contravenientul real sau presupus le deține sau le controlează. (...)”

De când un „contravenient presupus” este obligat să pună la dispoziție „informații relevante” titularului de drept, adică unei sau unor persoane particulare?! Parcă obligația de a demonstra vinovăția aparține Statului (prin procurorii antifraudă), „contravenientul presupus” nefiind câtuși de puțin obligat (dar având dreptul) să-și demonstreze nevinovăția, mai ales prin punerea tuturor informațiilor personale („suficiente informații” și „informații relevante”, potrivit ACTA) la (in)discreția unor persoane particulare!! S-a schimbat cumva Dreptul Civil și nu știm? A fost anulat?

Ce înseamnă „suficiente informații”? Ce inseamnă „cerere suficientă din punct de vedere juridic”? Ce înseamnă „cont ce se presupune că a fost utilizat pentru încălcare”? ACTA este atât de laxă în definiții încât oricine poate fi infractor. Iar dacă nu ești infractor… ups! scuze… am greșit ușa. Acuma, nu te supăra că ți-am răscolit casa. Fii bucuros că nu te-am săltat la dubă. Hai, gura!

ACTA, art.27.(4) „(…) autoritatea de a solicita unui furnizor de servicii online să divulge rapid unui titular al dreptului suficiente informații pentru a identifica un abonat despre al cărui cont se presupune că a fost utilizat pentru încălcare, atunci când respectivul titular al dreptului a depus o cerere, suficientă din punct de vedere juridic, cu privire la contrafacerea mărcilor de comerț sau la încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe și atunci când astfel de informații sunt cerute pentru a proteja sau a aplica drepturile respective.”

Și încă ceva. Conform actualei legi române 8/1996, dar și normelor internaționale în materie de Copyright, pot copia un DVD cumpărat sau să-l „extrag” pentru a-l putea vedea pe laptopul meu, sau pot converti în MP3 o melodie, de pe un CD cumpărat, pentru propriul uz pe iPod, de exemplu, sau pot înregistra o emisiune TV pentru a o avea prin casă, ca s-o revăd mai târziu, singur sau cu familia ori cu prietenii… sau treaba mea, atât timp cât nu fac cópii să le distribui prin târg (conform noțiunii legale actuale de „piratare”). Este vorba de conceptul legal internațional de „home use only”. (Atenție!, „home use only” este bine reglementat astăzi, astfel filmele descărcate de pe torrenți, de ex., sunt ilegale și nu „home use only”, și e normal să fie așa).

Legea 8/1996, art. 34.(1) „Nu constituie o încălcare a dreptului de autor, în sensul prezentei legi, reproducerea unei opere, cu excepția partiturilor muzicale, fără consimțământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiția ca opera să fi fost adusă anterior la cunoștință publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor ori pe titularul drepturilor de utilizare.”

Potrivit ACTA, copierea a unui DVD, extragerea unui MP3 de pe un CD cumpărat legal pentru a-l folosi pe propriul MP3 player, sau chiar simpla înregistrarea unei emisiuni de la televizor este infracțiune. Nu mai contează intenția, dacă e doar pentru „home use only” sau pentru vândut la tarabă în Obor.

ACTA, art.5.(k) „Mărfuri piratate (traducere incorectă… în original „pirated copyright goods”, adică „bunuri comerciale piratate”) înseamnă orice mărfuri („any goods”) care sunt cópii realizate fără consimțământul titularului dreptului sau al persoanei autorizate în mod corespunzător de titularul dreptului în țara de producție și care sunt realizate direct sau indirect.(…)”

Cu alte cuvinte, dacă vreau să înregistrez pentru mine, „home use only”, o emisiune de pe ARTE, oricum difuzată public, „free to air”, va trebui să contactez ARTE France și să le solicit, în scris, aprobarea. Altfel, sunt infractor.

Va fi bine așa?

Recent am văzut un film suedez pe Cinemax. Un „Babel” european. Vă povestesc doar scena următoare. Soțul, arab, stabilit în Suedia, căsătorit, angajat al statului suedez. Soția, suedeză, avocată de succes. Soțul trimite prin Western Union 50.000 de coroane acasă tatălui său (grav bolnav, necesitând urgent operație). Mai târziu află că banii n-au ajuns la tatăl său, pentru că au fost rutați automat către Statele Unite fiind presupuși a fi utilizați „în scopuri teroriste”, în baza unei rezoluții ONU privind „lupta împotriva terorismului”, semnată și de către Suedia. „Stați liniștit, dacă după verificare se dovedește că banii dvs. nu au ca scop finanțarea rețelelor teroriste, vor ajunge cu siguranță la destinație… după 30 de zile.”

Oare ACTA nu are la bază aceeași prezumție?
Oare ACTA nu propune folosirea acelorași metode?

Credeți-mă, ACTA nu are nimic de-a face cu „drepturile de autor” decât în denumire.



PS. Traducerea în română a articolelor din ACTA, citate aici, este preluată întocmai, ca atare, din documentul postat pe site-ul Ministerului român al Economiei. Corecțiile au fost făcute de către mine, în baza documentului ACTA original, semnat de către Guvernul României (prin Ministerul Economiei și Ministerul Tehnologiilor informaționale și Comunicațiilor) pe 26 ianuarie 2012, la Tokyo. Numele europarlamentarilor români vehiculați prin presă cum că ar fi semnat ACTA, au semnat de fapt o rezoluție a Parlamentului European pentru dezbaterea ACTA, datorită faptului că e vorba de un „acord comercial” care ar trebui să se aplice în interiorul Uniunii Europene.

Deasemenea, ACTA va modifica sau chiar anula actuala legislație română referitoare la drepturile de autor, deoarece multe dintre articolele Legii 8/1996 (amendată și completată de Legea 243/2004 și OUG 123/2005) contravin „prezentului acord”.

ACTA, art.6.(1) „Fiecare parte se asigură că legislația sa cuprinde proceduri de aplicare a legii care să permită o acțiune eficace împotriva oricărui act care ar încălca drepturile de proprietate intelectuală care fac obiectul prezentului acord (...).”

ATENȚIE. Din punct de vedere al dreptului juridic și comercial internațional, ACTA va intra în vigoare în România în termen de 30 de zile după depunerea instrumentelor de ratificare (art.40). Chestia aia cu „stați să vedeți, că Uniunea Europeană... că discutăm în Parlamentul European... bla bla bla” e un bulșit! România a aderat unilateral la ACTA, ca membru al Organizației Mondiale a Comerțului („World Trade Organization”), și nu ca reprezentant al Uniunii Europene. Articolul 43 din ACTA este foarte clar.


duminică, 22 ianuarie 2012

o prostie care va costa



Este vorba de decizia conducerii Televiziunii Române de a scoate de la măsurarea audienței două canale, TVR3 și TVR Cultural, din „rațiuni economice”. [?]



Doar niște prostuți naivi pot crede că, odată cu această decizie, TVR va face o fabuloasă economie de 60.000 de euro anual. „Economia” va fi, în curând, mult mai mare. Și mă refer la costurile de producție, exploatare și difuzare a celor două canale. Pentru că aceste două canale vor dispărea. Sunt sigur. Și dacă capetele luminate nu realizează imensul impact al acestei simple și nevinovate decizii, le voi deschide eu ochii: tocmai au dat startul. Restul e doar o chestiune de timp.

Mecanismul pe care conducerea TVR tocmai l-a pus în mișcare, poate că este complicat și greu de explicat, cuprinzând probleme tehnice de branding, marketing, sociologie și psihologie a publicului și, nu în ultimul rând, de strategie și business management. Rezultatul, însă, va fi simplu și firesc: suprimarea celor două canale.



Detaliind un pic, semnalul pe care Televiziunea Română, prin acest gest, îl dă tuturor, publicului și, mai ales, propriilor angajați, este că nu are încredere în propriile canale și că nu le mai creditează. Ba, mai mult! cele două canale sunt o povară, o piatră de moară de gâtul serviciului public, și fără ele ar fi mai bine căci, vezi Doamne, nu ar mai vedea nimeni „zerourile” din audiență. Or, din perspectiva unui serviciu public, o astfel de abordare e, cel puțin, bizară.

Bine, veți spune, dar mai există un precedent: mult răcnitul și hulitul canal TVR Info care, la fel, nu este măsurat la audiență. Și răspund că nu este același lucru. Încă de la crearea sa, TVR Info nu a fost niciodată „băgat” la măsurat audiența. Având în vedere că este un canal relativ proaspăt reformatat, se poate invoca, încă, periaoda de test, de căutare, de așezare. Nu-i nicio grabă. Sau ar trebui?

Măsurarea audienței oricărui canal public de televiziune, pe lângă faptul că e de bun simț față de public, este necesară pentru justificarea, totuși, a investițiilor și cheltuielilor. Altfel, e pură aflare în treabă și nicidecum televiziune. Și nu „zero la sută” audiență ar trebui să îngrijoreze, ci utilizarea defectuoasă a acestei informații.

O televiziune publică 
nu trebuie să aibă succes comercial, 
trebuie să aibă reputație

Teatrul Național nu are succes comercial. Dar cazinoul de vizavi are succes comercial. Și atunci, ce facem? Băgăm „păcănele” în foaier?...

O televiziune publică nu trebuie și nu are voie să se bată tălâmb în audiențe cu televiziunile comerciale. Menirea unui serviciu public trece dincolo de „dacă ProTV face aia, facem și noi asta.” Dacă lumea nu se uită la o anumită emisiune a serviciului public, întrebarea n-ar trebui să fie „ăilalți au avut două țâțe?” iar răspunsul „noi o să avem patru țâțe!” Menirea serviciului public este de educare. De teleșcoală, altfel spus. Și aceasta nu se poate face decât dintr-o lungă și profundă analiză a unor astfel de audiențe, în urma cărora să se conceapă o ofertă de programe complementare și nu similare canalelor comerciale. O ofertă de programe structurată astfel încât emisiunile de succes, dar mai „comerciale” (asta e realitatea, din păcate), să tragă după ele, prin programming inteligent și metode de cross-promotion subtil dar convingător, și celelalte programe, mai „inteligente”.

Nu vreau să discut, acum, cauzele acelor „zero virgulă zero” procente de români pe care, se pare, cele două canale (nu) le adună, în fiecare zi, prin fața televizioarelor. Spun „se pare”, pentru că, cel puțin în privința canalului cultural al serviciului public de televiziune, am mari dubii privind nu atât acuratețea calculării audienței cât, mai ales, asupra alegerii „juraților” ale căror apăsări de butoane dictează, la fel ca în arenele Romei antice, cine trăiește și cine moare. Un mare american, îmi cer scuze, nu-mi amintesc numele său, spunea nu demult cam așa: „Adică 250 de oameni îmi spun la ce să mă uit și la ce să nu mă uit la televizor? Aș vrea să-i cunosc și eu.

Pe de altă parte, și ce dacă TVR Cultural are „zero la sută” audiență? Nu ar fi acesta un excelent prilej de dezbatere publică asupra stării culturii în România? Adică, în loc să ne panicăm „aoleu! nu se uită nimeni la TVR Cultural!” nu ar fi mai bine să ne întrebăm „de ce nu se uită nimeni la TVR Cultural”? Și tare mi-e teamă că la această întrebare nu ar trebui să răspundă doar Televiziunea Română...

Multă lume spune că e păcat de TVR Cultural și, în același timp, că TVR3 e degeaba. Nu pot fi comparate cele două canale între ele, cu atât mai mult concurate să vedem „care e mai tare”. Ambele ar fi putut avea o imensă importanță socială și culturală în România. O bună rețea de canale regionale reunite într-un canal național public de televiziune, alături de un canal cultural național puternic, bine articulat și perfect echilibrat între „înalta cultură” și cultura populară (a se citi „urbană”) ar fi putut modela publicul român în toți acești ani, iar România ar fi arătat, cu siguranță, altfel.

Dar, ce să vezi... n-a fost să fie.

N-a fost să fie o companie publică de televiziune care să nu orbecăie bezmetic și tâmp după audiență, audiență... fără să aibă nimic altceva în cap. Pentru că altceva trebuie să facă un serviciu public. Da, știu, e o mare dilemă: de ce să plătim o televiziune publică care nu are audiență? Iar dacă are audiență, de ce s-o plătim, că arată și face la fel ca celelalte televiziuni? Căci competiția directă, v-o poate spune orice specialist în marketing, duce la mimetism. Dar mimetismul e o acțiune unilaterală din partea celor care râvnesc, căci marea calitate a liderilor este inovația. Trendsetting-ul.

S-a ocupat vreo conducere a Televiziunii Române, vreodată, de o astfel de strategie de poziționare a TVR în lider, în trendsetter? Nu. În schimb canalele care ar fi trebuit să fie „fanioane” și să dea caracterul unui adevărat serviciu public de televiziune le ascundem sub preș, că' cine știe, poate-poate o să uite lumea că există.

Adică, nu trebuie să desființezi (deocamdată) canale pentru a distruge un serviciu public de televiziune. Ajunge să faci ca lumea să nu le mai privească.

Hm... unde am mai văzut asta?


© 2011, TVR Cultural, identitate.

Păstrând și investind, fără prea mult discernământ, în canalele generaliste TVR1 și TVR2, canale ale căror ofertă de programe nu diferă cine-știe-ce față de ale celorlalte canale comerciale, Televiziunea Română pierde enorm. Acum, când în Europa, mai mult ca oricând, se vorbește de „regionalizare” (și nu mă refer la dorința șmecheră a Președintelui român) TVR3 și rețeaua de canale regionale a TVR ar fi trebuit să aibă întâietate în strategia globală a serviciului public. Acum, când în Europa, mai mult ca oricând, televiziunile investesc masiv în cultură, TVR Cultural ar fi trebuit să fie marca prin excelență a serviciului public de televiziune al României.

Mă întreb, totuși, cei care au făcut prostia asta... poate au făcut-o intenționat, în totală deplinătate mentală și completă conștientizare a efectelor. Altfel spus, poate că au o strategie de prigoană... scuze, de reformare a serviciului public de televiziune conform „rețetei Prigoană” (Silviu Prigoană) adică TVR egal TVR1, canal generalist, plus TVR2, canal de sport și tineret. Punct. Și cultura? Ia mai dă-o-mpu** mea de cultură...

Sau, așa cum spunea fostul Premier al României, Radu Vasile:

În vremuri de restriște, 
cultura se oprește!

Ca să fiu, totuși, corect trebuie să specific că „rețeta Prigoană” de reformare a TVR nu-și bagă picioarele în cultură, ci în celelalte canale (inclusiv TVR Cultural) la care, citez, „nu se uită nici dracu”, de aceea cele „câteva emisiuni culturale” ar trebui mutate pe TVR1 și TVR2. Oare, prin această decizie, conducerea Televiziunii Române nu a deschis larg ușa (și) deciziei politice? Să nu ne amăgim că în anii electorali politicienii au alte chestii mai arzătoare de făcut decât să se lege de canalele „la care nu se uită nici dracu” ale serviciului public de televiziune. Părerea mea e că, dimpotrivă, campaniile electorale pot precipita astfel de soluții „populiste”.

PS. Gurile rele (nu-i așa?) spun că TVR a decis să păstreze în măsurarea audiențelor doar principalele canale TVR1 și TVR2 pentru a masca dezastrul frate cu falimentul, prin mutarea accentului. Păi cum sună mai bine: toate cele 6 canale ale TVR au doar 8% cotă de piață? Sau că doar 2 canale ale TVR au 8% cotă de piață? Eee...?


marți, 17 ianuarie 2012

les roumains en colère

românii furioși.



ARTE și-a deschis jurnalul de aseară cu România.



Ceea ce s-a întâmplat duminică seara în București a fost foooarte bine. Guvernului și Preșidenției Republicii nu le pasă de români oricât ar manifesta ei pașnic și oricât de zeci de mii s-ar strânge ei în nu-știu-ce piață (știm asta foarte bine, căci s-au întâmplat astfel de manifestații). Dar de vocile și privirile încruntate de prin Europa, parcă, hm...

Nicio televiziune din Europa nu a reflectat în vreun fel, vreodată, situația dezastruasă din România ultimilor doi ani. Ultimele prezențe ale „României” prin programele de știri, prin marile ziare și site-uri de știri datează hăăăt! din luna mai a anului 2010. Și de atunci nici BBC, nici EuroNews, nici măcar CNN nu au mai aruncat ochii peste gard, și prin România. Păi de ce dracu' s-o facă, așa în gol, aiurea, fără nicio mardeală care să facă deliciul publicului? Nu se face.

Deci, după principiul „e bine dacă se vorbește de bine despre tine, e bine dacă se vorbește de rău despre tine, dar e foarte rău dacă nu se vorbește deloc despre tine”, evenimentele de sâmbătă seară și, mai ales, de duminică seară, au făcut bine României. Mult, puțin... nu știu, vom vedea. Nu-mi fac iluzii că vor fi mari schimbări politice, răsturnări de guvern sau demisii de președinte. Dar acest duș rece pare că a reușit să-i mai trezească puțin din aburii beției Puterii Fără de Sfârșit și a Aroganței Fără de Moarte pe băieții ăștia mișto din capul Statului (cu tot cu duduița de rigoare, și ea la fel de mișto), căci prea, prea și-o luaseră în cap.

Și n-ar trebui să fim atât de duri cu Președintele că e mut, și nici cu Premierul că nu reușește să îngâne două vorbe coerent. Sunt încă mahmuri. Răbdare...


vineri, 13 ianuarie 2012

un om de excepție

într-o emisiune de excepție.



Bine v-am găsit, stimați telespectatori. Invitatul nostru e un profesionist al salvării, dacă se poate spune așa. Domnul doctor Raed Arafat. Se poate spune „profesionist al salvării”, domnule doctor... ce ziceți?


(„Profesioniștii” cu Eugenia Vodă, © 2005 TVR1)

PS. O aeronavă Boeing 747, cu 276 de pasageri la bord, care urma să ajungă la Los Angeles a aterizat de urgență, joi dimineața*, pe aeroportul „Henri Coandă”. Aeronava plecase din Tel Aviv și, în timpul zborului, un pasager american a făcut infarct. Deși incidentul s-a întâmplat în spațiul aerian al Turciei, echipajul a cerut aterizarea de urgență la București, și nu la Istanbul (cel mai apropiat aeroport disponibil în acel moment) pentru că echipa medicală de urgență de la Otopeni este deja cunoscută în rândul piloților iar astfel de solicitări în cazuri medicale de urgență către aeroportul Otopeni sunt din ce în ce mai frecvente. Pasagerul american, în vârstă de 54 de ani, a fost stabilizat de echipa medicală a aeroportului, după care a fost transportat la Spitalul Elias. (Valentin Iordache, purtător de cuvânt, aeroportul Otopeni, *17 nov 2011)